Principalele elemente ale contextului geopolitic enumerate mai jos, ar fi impus modificarea termenilor / redirecţionarea efortului de politică externă a României şi, by the way, recalibrarea aranjamentelor de securitatea naţională. Noi am mers înainte, păgubos, cu „cârpeli”.

România a dobândit statutul de Aliat NATO în 2004. După ce, la 29 martie 2004, la Washington, a fost depus instrumentul de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord, la 2 aprilie 2004 a avut loc, la Bruxelles, ceremonia arborării drapelului de stat la Cartierul general al NATO şi Reuniunea miniştrilor de externe Aliaţi, marcând simbolic aderarea ţării noastre la Alianţă.
Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 și confirmată, la Bruxelles, pe 18 iunie 2004. Raportul de țară privind progresele României din octombrie 2004 a afirmat, de asemenea, data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România și Bulgaria. Cele două țări au semnat Tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg.

Notă: Acest text nu este o lucrare de cercetare științifică, un eseu, o lecție, sau un instructaj. El conține doar câteva note de studiu modeste, personale, elaborate de subsemnatul pe timpul parcurgerii unei bibliografii pe care am considerat-o absolut necesară pentru inițierea mea în unele aspecte ale problematicii pe care mi-am propus să o desluşesc.

În context, să nu uităm, însă, că amânarea admiterii în NATO a statelor europene, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia şi România s-a făcut datorită opoziţiei Moscovei. Dreptul de „veto” al Rusiei în raporturile cu Occidentul în problemele securităţii europene, se pare că este luat în serios, oricâtă retorică s-ar fi consumat la Budapesta, Varşovia sau aiurea. Extinderea NATO a fost condamnată cu înverşunare de opoziţia comunistă şi de mass-media, de intelectuali, în fapt, de toate grupările influente ruseşti. Chiar dacă nu mai declară deschis că Europa Centrală şi de Est era „zonă de influenţă” rusească, Moscova pretinde că Rusia şi Europa Centrală şi de Est au interese comune şi prioritare de securitate.
Extinderea NATO şi lărgirea UE au influenţat în mod semnificativ stabilitatea şi securitatea europeană. Unii analişti politici şi militari consideră că mediul de securitate european s-a consolidat ca urmare a multiplicării eforturilor ţărilor democratice pentru edificarea unei noi arhitecturi de securitate europene. Adică ar fi influenţat în sens pozitiv mediul de Securitate European.
După umila mea părere, cred că ar trebui să fim mai rezervaţi în vânturarea acestui clişeu al caracterului exclusivist conferit beneficiilor, pentru că nu este, în realitate, chiar aşa. Elementele sun asamblate şi articulate mult mai complex, mai profund şi cu nuanţe date uneori de nişte tuşe apăsate, care fac diferenţa între oniric şi realitatea efectivă, necosmetizată prin cuvinte destinate receptării de către spaţiul public.
Ne place, nu ne place, vocile de la Moscova ar trebui cel puţin auzite, dacă nu cumva ar fi necesar să li se şi dea vreun răspuns, fie el şi diplomatic formulat. Dar aşa, fără vreun demers concret de repliere a agresivităţii NATO (măcar de ochii Moscovei !), este greu a se argumenta că aderările „au întărit climatul de securitate în Europa”. Că îl ţin, totuşi, într-un echilibru, da, admitem!
Este perfect adevărat că SUA şi majoritatea ţărilor vest-europene fac eforturi mari să asigure Rusia şi ţările din fosta URSS că NATO nu este împotriva lor. S-a lucrat intens la Washington pentru a redefini Pactul Nord-Atlantic, ca să încurajeze participarea directă şi constructivă a unei Rusii democratice şi neexpansioniste.
Dar, sa-mi fie cu iertare, aici este o primă fractură logică: nu-i poţi cere Rusiei sa-şi tempereze tendinţele expasioniste atâta timp când tu, NATO, te extinzi !
Una peste alta, NATO s-a oprit în Nord-Vestul şi Vestul Rusiei pe aliniamentul Finlanda (stat non-NATO, dar aflat în parteneriat cu Alianţa) – Estonia – Letonia – Lituania – Polonia – Ungaria – România – Bulgaria.
Argumentele strategice împotriva extinderii NATO spre flancul Est se bazează pe dorinţa sau interesul SUA de a nu afecta negativ relaţiile cu Rusia. Deşi oficialii americani au enunţat în mod repetativ că extinderea Alianţei nu este îndreptată împotriva nimănui, interesele Rusiei, aşa cum sunt ele definite de liderii de la Moscova, sunt direct afectate. Nu există nici o îndoială că motivul principal pentru care ţările din Europa Centrală şi de Est doresc să devină membre NATO, este speranţa de a putea obţine protecţie în viitor împotriva unei Rusii expansioniste, refăcute din punct de vedere economic şi militar. Adversarii din SUA ai extinderii NATO pretind că ţelul principal al Alianţei trebuie să fie integrarea Rusiei în comunitatea euro-atlantică. Ei susţin că extinderea NATO spre Est va face Rusia să se simtă ameninţată, exclusă şi izolată. Faptul că Statele Unite au reuşit să preseze şi să manipuleze guvernul slab, actual, al Rusiei să „accepte” fără ostilitate deschisă primul val, nu poate ascunde realitatea.
În Occident, crearea Consiliului Permanent NATO – Rusia, o palidă iniţiativă în scopul „liniştiri” Moscovei, a demontat câteva dintre îndoieli, dar, în mare parte, ideea că expansiunea NATO ar fi îndreptată direct împotriva Rusiei nu le-a fost scoasă din cap ruşilor. Cine crede contrariul, este cel puţin naiv. Mai ales că oficialii americanii şi-au dat cu stângul în dreptul când au susţinut, repetat, că „extinderea Alianţei nu este îndreptată împotriva nimănui!” Păi, nu i-a băgat pe ruşi şi mai mult la bănuieli, întrebându-se: atunci, cui prodest ?
Ţările din NATO au acceptat modificări importante în structura şi procedurile de funcţionare ale Alianţei, dar, în paralel au „băgat băţul prin gardul Ursului”:
– Ba câte un scut antirachetă în Polonia şi România,
– Ba un „Sea Shield 18” în 2019, cel mai mare exercițiu NATO în Marea Neagră, şi, normal, avioane din flotilla Crimeei s-au ridicat de la sol, iar flota maritimă rusă de la Sevastopol a fost plasată în stare de alertă, iar ambasadorul Rusiei la Bucuresti, Valeri Kuzmin, a considerat că, o eventuala înfiinţare a unei flote NATO la Marea Neagră, ar provoca tensiuni suplimentare şi „inutile” în regiune.
Notă: „Daca aţi înfiinţa o astfel de flotă – nu e un secret din ce înţeleg că va fi o flotă NATO – ar provoca tensiuni suplimentare şi inutile în această regiune din mai multe motive, precum convenţiile care limitează prezenţa străină din regiune, cum ar fi Convenţia de la Montreux” (A. Dughin/V. Kuzmin).

– Ba o brigadă multinaţională şi multirol la Craiova care este considerată un „pretext” pentru dislocarea unor forţe puternice ale Alianţei în vecinătatea Rusiei.
– Ba un incident de 19 minute în 7 septembrie 2016, când aeronava de recunoastere P8 Poseidon a Marinei americane a facut doua tentative de a se apropia de spatiul aerian rus, deasupra Mării Negre, in timp ce zbura cu transponderele inchise. Avioane de lupta Su-27 au fost ridicate atunci de la baza aeriana Belbek, Crimeea, într-un comunicat arătându-se că „Pilotii rusi au respectat cu strictete reglementarile internationale de zbor”. Ruşii au acuzat că nu a fost prima tentativă a unor avioane NATO de a se apropia de spaţiul aerian rus pentru a spiona, in timpul exercitiilor militare „Caucasus 2016”.
– Ba, recent, în februarie 2020, Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, s-a văzut obligat / presat să dea asigurări Rusiei că viitoarele manevrele militare ale Alianței de pe continent, care se numesc „Defender Europe” și vor fi cele mai mari de la încheierea Războiului Rece încoace (circa 37.000 de soldați, din 18 țări), nu sunt îndreptate împotriva Rusiei: „Defender Europe” nu e îndreptată împotriva nimănui, a spus Stoltenberg. Manevrele vin, desigur, pe fundalul experienței, deja depășite, a retragerii armatei și armamentului SUA din Europa. În euforia căderii comunismului, acum trei decenii, Washingtonul și-a retras grosul trupelor, lăsând Europa vulnerabilă în eventualitatea unui atac, interior sau exterior. Statele Unite vor muta de altfel în Europa, în următoarele luni, 20.000 de militari ca parte a noii strategii SUA și NATO.
Aşadar, periodic, Federaţia Rusă este alimentată în suspiciunile sale. Or, ruşii nu sunt chiar aşa de slăbiţi din punct de vedere militar cum încearcă unii să acrediteze; din contră, e.g. fiind racheta balistică „Satan”.
Notă: Expertul militar rus Aleksei Leonkov a calculat că, pentru distrugerea întregii populaţii a Statelor Unite ale Americii, Rusia ar avea nevoie doar de zece rachete balistice intercontinentale RS-28 ‘Sarmat’ (‘Satan 2’ în codificarea NATO).

Când a devenit evident faptul că NATO se va extinde în Europa Centrală oricare ar fi obiecţiile Rusiei, Polonia, Ungaria şi Republica Cehă fiind invitate să adere în iunie 1997, Kremlinul a început să acorde mai puţină atenţie extinderii Alianţei. Nu voia să pună în primejdie eventualele investiţii occidentale sau să se confrunte cu izolarea, dând impresia de slăbiciune şi ineficacitate. Moscova încerca să reducă importanţa implicaţiilor extinderii NATO prin limitarea rolului noilor membri. Extinderea trebuia privată de orice semnificaţie propriu-zisă şi Rusia trebuia să joace un rol mai proeminent în problema securităţii prin intermediul Consiliului NATO-Rusia. Moscova cerea, de asemenea asigurări, că infrastructura militară a NATO nu va fi extinsă spre noile state membre, că noile state nu vor avea capacităţi nucleare şi nici nu vor găzdui vreo unitate militară nord-atlantică. Rusia a pretins că NATO căpătase o poziţie antirusă mai pronunţată odată cu intrarea Poloniei, Ungariei şi a Republicii Cehe, în 1999, în această organizaţie.
Moscova pretindea că, dacă NATO ar fi renunţat la extinderea spre Est, Rusia ar fi ratificat tratatul „Cer Deschis” şi tratatul de reducere a armamentelor START 2 şi ar fi acum în tratative cu SUA în privinţa etapei următoare, START 3.
Motivele de securitate invocate de liderii ruşi pentru a obiecta faţă de lărgirea Alianţei înspre ţările din Europa Centrală şi de Est nu par să fie justificate.
Argumentul conform căruia această lărgire ar deplasa forţele NATO cu o mie de kilometri spre est se bazează pe un fundament de geografie fizică. Într-adevăr, atunci când a avut loc reunificarea Germaniei, Moscova a primit asigurarea că forţele aliate continuă sa rămână la vest de fosta frontieră a Germaniei Federale. Nu se vede cum, luând în considerare condiţiile geografice, aceleaşi dispoziţii ar putea să nu fie aplicate în cazul teritoriilor noilor membri, după toate probabilităţile ţări componente ale Grupului de la Vişegrad, adică Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi, eventual, Slovacia. O asigurare ce ar putea fi echilibrată cu un angajament al Rusiei de nonstaţionare a trupelor sale în Ucraina şi Belarus. O mie cinci sute de kilometri de uscat, fluvii şi mlaştini s-ar interpune astfel între forţele pe care, în perioada Războiului Rece, le despărţeau doar apele fluviului Elba.
Un al doilea motiv este că, departe de a se constitui într-o ameninţare pentru Rusia, lărgirea NATO înspre ţările respective este cea mai bună garanţie pentru extinderea spre acea zonă a Europei a politicii de pace care domneşte între membrii Alianţei încă de la crearea acesteia. Ideea că Alianţa, astfel lărgită, ar putea servi unei politici agresive îndreptate împotriva cuiva, cu atât mai puţin împotriva puterii militare a Moscovei, nu rezistă nici măcar la o analiză superficială. Adevărul este că, dacă în această regiune apare o cauză de tulburări, aceasta rezidă în primul şi în primul rând, şi înainte de toate, în tensiunile dintre statele din zonă sau din interiorul uneia sau alteia dintre ţări (fosta Iugoslavie federativă nu numai cu problema Kosovo), Albania, Macedonia, Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia, Transnistria, dar și de cel din Cecenia. Trebuie să subliniem rolul Rusiei în aceste conflicte. În diferendul din Nagorno-Karabah, Moscova nu a jucat un rol-cheie, nu a fost detonatorul acestui conflict, iar astăzi Rusia încearcă să mențină relații bune cu ambele părți – atât cu Armenia, cât și cu Azerbaidjan. Rusia s-a implicat mai tare în conflictele din Georgia. Dar aici vreau să menționez că în această țară cauzele izbucnirii au fost unele interne. Rolul naționalismului georgian, al președintelui Gamsakhurdia, a fost unul fatal și doar pe urmă Rusia s-a implicat direct. În Transnistria noi am văzut că Federația Rusă s-a implicat chiar din primele zile, iar Armata a 14-a a fost un catalizator al conflictului. Și, în fine, e vorba de Ucraina, unde au izbucnit ultimele conflicte, iar „mâna Moscovei” se vede de departe, iar noi deja putem spune că acesta nu este un conflict local, ci unul internațional, ruso-ucrainean.
Aderarea lor la Alianţă ar fi, pentru Rusia, cea mai bună garanţie pentru stabilitatea acestei Europe ce-i este vecină şi împotriva unor eventuale tentative de exploatare a „perioadelor de vid”, care ar afecta puterea rusească, sau a unor crize din interiorul Comunităţii Statelor Independente.
În realitate, ceea ce motivează, în principal, obiecţiile Kremlinului la adresa intrării unora dintre foştii săi sateliţi în Alianţa Atlantică este o problemă de prestigiu, de „rang” în lume.
Doctrina militară rusă din aprilie 2000, descria extinderea NATO şi cooperarea cu fostele republici sovietice ca pe nişte ameninţări la securitatea rusă. Lărgirea NATO era percepută ca o ofensivă antirusă, care ar fi putut până la urmă să înglobeze toate fostele republici sovietice şi să le submineze interesele naţionale.
La sfârşitul lui 2001, Kremlinul înţelesese deja că opoziţia deschisă faţă de extinderea NATO va fi ineficientă şi va slăbi prestigiul Rusiei. Consensul Alianţei cu privire la un al doilea val de extindere avea să demonstreze din nou scăderea influenţei regionale şi globale a Rusiei.
Moscova se opunea vehement intrării în NATO a celor şapte ţări invitate la Praga, în 2002, – Bulgaria, România, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia şi Slovenia-, şi avertiza că o astfel de mişcare ar grăbi apariţia unui conflict cu Alianţa. Deşi Kremlinul acceptase deja inevitabilitatea intrării acestor state în NATO, a continuat totuşi să ameninţe cu acţiuni nespecificate, în cazul în care interesele Rusiei erau încălcate.
În ciuda opoziţiilor Rusiei, Alianţa s-a extins, au devenit membre ţările invitate la Praga, în aprilie 2004.
Pe de alta parte, argumentul forte pentru care nu credem în contrapropaganda rusă, cam stearpă, este generarea (şi degenerarea) conflictului ucrainean şi anexarea Crimeei.
Evoluţia mediului de securitate este caracterizată acum de aceeaşi dinamică complexă: eforturile pentru integrare europeană şi euroatlantică a statelor din sud-estul şi centrul Europei, versus dorinţa maximă a liderilor politici de la Moscova de a reface imperiul şi „sferele de influenţă”.
Preocupările Rusiei sunt de a recâştiga un rol de decizie în problemele internaţionale (ajutată, indirect, de dorinţa ţărilor asiatice de a-şi creşte rolul în viaţa politică mondială), este în conflict nemijlocit cu extinderea protecţiei NATO asupra ţărilor democratice din Europa Centrală şi de Est.
La toate acestea se adaugă crizele din Ucraina, din zona Golfului şi din Asia Centrală, efectele crimei organizate şi ale sărăciei. Sunt create condiţiile ca stabilitatea şi securitatea mondială să fie influenţate din ce în ce mai mult de aceşti factori.
Anexarea Crimeei este o poveste de mai multe secole.
În data de 8 aprilie 1783, țarina Ecaterina cea Mare a Rusiei proclama anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia. Azi, Crimeea este un teritoriu disputat de Rusia și de Ucraina, aflat de facto sub control rus, ca urmare a invaziei rusești din 2014. Din cauza anexării Crimeii, Rusia este supusă mai multor sancțiuni internaționale.
Crimeea a fost un teritoriu disputat încă din Antichitate. O vreme, Crimeea a fost inclusă în Imperiul Persan. Ulterior, ea a trecut sub controlul grecilor, apoi sub cel al Imperiului Roman și, mai apoi, al Imperiului Bizantin. În epoca migrațiilor, nordul peninsulei a fost subiect de dispută între romani și goți, apoi între bizantini, cumani, khazari și slavi. În Evul Mediu, italienii, mai ales genovezii și venețienii, și-au creat colonii în Crimeea. Genova a fost câștigătoarea competiției cu Veneția pentru controlul coloniilor italiene din Crimeea.
Sudul peninsulei a rămas o provincie bizantină, care a evoluat în ceea ce este cunoscut în istorie sub numele de Principatul de Theodoro, care a rămas sub suzeranitatea Imperiului Bizantin de Trapezunt.
Din 1238, Crimeea a fost cucerită de Imperiul Mongol, iar după destrămarea acestuia a devenit parte a Hanatului Hoardei de Aur.
Tătarii au condus Hanatul Crimeii, aflat în război cu polonezii, cu lituanienii, cu cazacii și cu Principatul Moldovei pentru controlul stepelor din sudul de azi al Ucrainei. Din 1449, Hanatul Crimeii a devenit stat vasal Imperiului Otoman, iar dependența față de sultanii din Constantinopole a crescut treptat.
Populația hanatului era compusă în principal din tătari, însă includea și cumani, precum și alți turci kîpceaci, greci, italieni, armeni, evrei și urmașii goților, din ce în ce mai puțini, convertiți la Islam.
În 1783, Hanatul Crimeii a fost anexat de Imperiul Rus. Între 1853 și 1856, peninsula a devenit unul dintre principalele teatre de operațiuni ale Războiului Crimeii, încheiat cu victoria coaliției compuse din Franța, Anglia, Piemont și Imperiul Otoman asupra Rusiei. Una dintre consecințele acestui război a fost Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești și restituirea de către Rusia către români a trei județe din sudul Basarabiei, cotropite de ruși în 1812.
Crimeea a rămas parte a Imperiului Rus până la revoluțiile din 1917. După ce bolșevicii au preluat controlul asupra Sankt Petersburgului și a Moscovei, Crimeea a rămas unul dintre bastioanele rezistenței împotriva comuniștilor. A fost controlată de ofițerii Armatei Albe și de cei ai Armatei Verzi până în noiembrie 1920, când comuniștii au reușit să cucerească peninsula. Aproape 150.000 de ruși loiali țarismului s-au refugiat în Imperiul Otoman și în România, iar alți 150.000 au fost uciși de comuniști.
În Cel de-al Doilea Război Mondial, Crimeea a fost cucerită, în 1941, de către români și germani și recucerită de ruși în 1944. Naziștii au ucis 40.000 de evrei crimeeni. La rândul lor, rușii i-au deportat în Uzbekistan pe cei 283.000 de tătari crimeeni, drept pedeapsă pentru colaborarea lor cu naziștii.
În 1954, în cadrul URSS, Rusia a cedat Crimeea Ucrainei, în condițiile în care Ucraina încorpora și teritorii românești, poloneze și slovace. În 2014, Rusia a invadat și anexat Crimeea, după revoluția ucraineană pro-occidentală.
Ocuparea militară a spaţiului european nu mai reprezintă o soluţie de rezolvarea dilemelor de natură geopolitică ale Rusiei, astfel încât se impune reorganizarea spaţiului european care „ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic de nădejde al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia şi autarhia”. O Europă unită din punct de vedere politic şi economic, în jurul axei Paris – Berlin, reprezintă un obiectiv strategic al Kremlinului. Federaţia Rusă este interesată să contribuie la unificarea europeană, să consolideze legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruseşti. „Eurasia – scrie Aleksandr G. Dughin – are nevoie de o Europă aliată şi prietenă. Din punct de vedere militar ea nu va prezenta încă mult timp (fără SUA) un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei, în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic”.
În efortul de „finlandizare” a întregii Europe, Kremlinul se confruntă cu procesul de reorganizare a spaţiilor apropiate nemijlocit de Rusia, respectiv apariţia unui „cordon sanitar” şi care grupează, în aceste momente, o serie de state membre NATO (Polonia, Cehia, România, Bulgaria, Turcia). „Este vorba despre apariţia unei zonei geopolitice între Marea Baltică şi Marea Neagră, formată din state ce nu pot să intre ca nişte componente depline în Europa, dar care resping cu îndârjire Moscova şi Eurasia. Pretendenţii titlului de membri ai «cordonului sanitar» sunt următorii: popoarele baltice (lituanienii, letonienii, estonienii), Polonia (inclusiv Prusia Occidentală), Bielorusia (această idee este susţinută de minoritatea catolică antieurasiatică), Ucraina (cea occidentalizată, în special – uniato-catolică), Ungaria, România (la fel sub influenţa uniaţilor), Cehia şi Slovacia. Este evident că pretutindeni este vorba de sectorul catolic al Europei de Est care a aparţinut, tradiţional, zonei de influenţă a Occidentului. Totodată noi avem de a face cu aceleaşi ţări care s-au manifestat (nu o singură dată) în istoria geopoliticii, în calitate de pârghii de distrugere a formaţiunilor continentale – Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, nu demult URSS. Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. Aceasta este în interesul Europei şi al Rusiei”, concluzionează geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin. Reîmpărţirea noilor formaţiuni statale şi crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă, respectiv formaţiuni mici, unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, va permite o integrare mai uşoară în blocuri geopolitice mari. Dintr-o astfel de perspectivă geopolitică poate fi înţeles planul Kremlinului de a întreţine o serie de „conflicte îngheţate” în spaţiul ex-sovietic, în speţă Transnistria, care pot împiedica constituirea acelui „cordon sanitar” atât de temut de sovietici şi, mai apoi, de ruşi. „Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. Aceasta este în interesul Europei şi al Rusiei. Dacă e să privim aceste formaţiuni în calitate de state, ele sunt nejustificate, sunt contradictorii din punct de vedere etnic şi confesional, sunt înapoiate din punct de vedere strategic şi economic, sunt lipsite de resurse. Cu alte cuvinte, existenţa acestor state fictive are sens doar ca zone strategice, susţinute artificial de atlantism. Pretutindeni există factori care le leagă de Eurasia (pot fi: ortodoxia, conştientizarea înrudirii cu slavii, prezenţa populaţiei ruse, apropierea istorică, câteva componente laolaltă etc.), există însă şi factori opuşi, care le apropie de Occident (catolicismul, uniaţii, eterogenitatea etnică, tradiţiile politice de suveranitate etc.). Atâta timp cât aceste formaţiuni reprezintă un întreg, ele nu pot să prefere nici una din aceste două orientări şi tocmai de aceea devin un «cordon sanitar» în sensul deplin al acestui cuvânt. Integrarea cu Estul este împiedicată de unele elemente, integrarea cu Occidentul, de altele.
“De aici rezultă această permanentă instabilitate internă şi externă, provocată de aceste ţări, ceea ce dă apă la moară talasocraţiei şi este o piedică permanentă în calea geopoliticii eurasiatice şi a blocului continental”, scrie Aleksandr G. Dughin.
Geopoliticienii de la Moscova recomandă ca formulă de înlăturare a acestui „cordon sanitar” reîmpărţirea totală a noilor formaţiuni statale şi crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă. „Formaţiunilor mici – scrie Aleksandr G. Dughin – , unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, le va fi mai uşor să se integreze în blocurile geopolitice mari, iar în prezenţa unor relaţii strânse de alianţă, dintre Rusia şi Europa, noile frontiere nu vor însemna un prag adevărat, o ruptură. Mai mult decât atât, numai lipsa acestui «cordon sanitar» poate să facă aceste relaţii general eurasiatice reale, să transforme spaţiul dintre «Dublin şi Vladivostok» într-o zonă de cooperare eurasiatică, de colaborare şi parteneriat strategic”. În planurile geopolitice ale Kremlinului, Serbia reprezintă avanpostul Eurasiei în Balcani, astfel încât un „bloc ortodox”, de la Nistru până în Muntenegru, cu România reunificată, trebuie să se formeze în colaborare cu Berlinul. Un Berlin trufaş, cu aere de superioritate, căruia i se oferă al IV-lea Reich: „partea cea mai de vest a Europei Centrale, din Prusia, prin Cehia şi Slovacia, spre Ungaria şi Austria, apoi spre Croaţia, până la Marea Adriatică” astfel încât „continuarea firească a Rusiei spre vest, în regiunea balcanică – opinează Aleksandr G. Dughin –, va fi logică şi acceptabilă, nu va încălca echilibrul geopolitic al Europei Centrale care, din punct de vedere geopolitic, aparţine sferei de influenţă a Germaniei”.
Aşadar, Axa Berlin-Moscova devine clară. Washingtonul îşi caută aliaţi în Europa de Est.
După cel de Al Doilea Război Mondial, Statele Unite s-au erijat în protectorul Europei. Chiar proiectul Uniunii Europene a fost sugerat şi mai apoi sprijinit de SUA. În timpul războiului rece, NATO a reprezentat cheia de boltă a politicii americane în Europa. După căderea comunismului, rolul NATO în Europa Occidentală a scăzut, iar Germania a văzut în asta o oportunitate de îndepărtare faţă de Washington.
Astfel, primul dezacord major a apărut în anul 2001, după atentatele din 11 septembrie. Atunci SUA au activat articolul 5 (principiul apărării colective), iar statele membre ale tratatului au răspuns, dar implicarea Germaniei în Afganistan a fost redusă, desfăşurând o forţă relativ mică şi cu restricţii în privinţa operaţiunilor de luptă. În războiul din Irak, Germania nu s-a implicat deloc, nemaifiind obligaţi de tratat. În urma acestei poziţionări, relaţia SUA – Germania a avut de suferit dar lucrurile păreau că vor fi reglate.
Totuşi, criza s-a adâncit mai mult în anul 2013, când a început scandalul declanşat de Edward Snowden. Activitatea CIA la Berlin a fost pusă sub lupă, au apărut informaţii despre ascultarea telefonului Angelei Merkel de către NSA, iar sondajele arătau o prăbuşire a încrederii publicului german în SUA. Scandalul declanşat de informaţiile oferite de Snowden au dus la expulzarea şefului antenei CIA la Berlin, la înaintarea mai multor proteste diplomatice şi, inevitabil, au dus relaţiile SUA-Germania la un nou minim istoric.
Principalul beneficiar al aceste crize a fost Rusia care s-a grăbit să-i ofere azil lui Edward Snowden, acesta fiind şi la această oră refugiat în Rusia şi aflându-se sub protecţia administraţiei de la Kremlin. În comunitatea de informaţii s-a vorbit la acea oră  chiar despre o strângere a relaţiilor între FSB şi BND pe teme de contraspionaj. Răcirea relaţiilor dintre Germania şi SUA a continuat cu „scandalul Volkswagen” din anul 2015. Pe măsura distanţării de Washington, Berlinul s-a apropiat tot mai mult de Kremlin, iar acest lucru a fost foarte evident la începutul conflictului ruso-ucrainean. După începerea ostilităţilor din Crimeea şi după impunerea sancţiunilor împotriva Rusiei, compania germană Rheinmetall a fost acuzată că a construit o bază ultramodernă de antrenament pentru ministerul Apărării din Rusia. Izomorfismul dintre politicile externe ale Germaniei şi Rusiei a continuat, Berlinul obţinând preţ preferenţial pentru gazul rusesc.
În logica acestor relaţii, în anul 2015, în plin regim sancţionator împotriva Rusiei, se semnează proiectul de construcţie al gazoductului North Stream 2. Acesta va fi realizat de Gazprom împreună cu firme din Germania şi Franţa. Gazele naturale vor fi transportate din Rusia spre Germania prin Marea Baltică, ocolind Polonia, Ucraina şi ţările baltice. Practic, acest proiect transformă Germania în principalul distribuitor al gazului rusesc în Uniunea Europeană. North Stream 2 este privit cu multă reticenţă de către statele Est-europene şi de SUA pentru că prin acest gazoduct Rusia câştigă mult mai multă influenţă la nivel european.
Criticile Est-europene şi americane la adresa North Stream 2 nu au împiedicat Germania să susţină în continuare proiectul. De curând chiar, Rusia şi Germania au semnat la Forumul Economic Internaţional de la Sankt Petersburg (Supranumit ”Davosul rus”)  o declaraţie comună privind iniţiativa strategică bilaterală intitulată „Parteneriat pentru eficienţă”. Documentul semnat de miniştrii Maksim Oreşkin şi Peter Altmaier, are drept scop îmbunătăţirea eficacităţii economiei ruse prin intermediul tehnologiilor germane.
În semn de protest față de procedurile lansate în Rusia împotriva lui Michael Calvey, cofondator al Fondul Baring Vostok, ambasadorul Statelor Unite la Moscova Jon Huntsman a boicotat ediția din 2019 a formului.
Cooperarea ruso-germană se vede şi în ceea ce priveşte poziţionare internaţională a celor două state. Ambele manifestă deschidere către investiţiile chineze şi sunt favorabile păstrării unui acord cu Iranul. Relaţiile dintre Berlin şi Moscova nu sunt tot timpul roz, există divergenţe, dar Germania este conştientă că implicare prea mare a americanilor în treburile Europei îi ştirbeşte din prestigiu şi putere. Pe de altă parte, nici Rusia nu vrea creşterea puterii SUA în Europa. Astfel, dincolo de interesele economice, cele două state sunt unite şi de interesul strategic de a ţine SUA cât mai departe de afacerile europene. Reorientarea SUA către Europa de Est Dacă multe din statele occidentale văd în NATO un organism fără sens, care serveşte doar intereselor americane, în Europa de Est problema se pune cu totul altfel. Incursiunea ”omuleţilor verzi” în Ucraina a tras un puternic semnal de alarmă pentru Polonia, România şi statele baltice. Mişcarea Kremlinului a resemnificat NATO în Europa de Est. Statele foste comuniste din Est, mai ales cele cu graniţă comună cu Rusia au înţeles că singurul organism care le oferă protecţie în faţa Rusiei este NATO, iar NATO înseamnă SUA. Administraţia de Washington profită şi ea de această situaţie şi a cerut imperativ respectarea acordurilor de intrare în NATO şi alocarea a 2% din PIB pentru Apărare, ceea ce duce la un nou conflict cu Germania care refuză acest lucru. România s+a conformat. Prin apropierea de statele Est-europene, SUA îşi păstrează încă o voce puternică la nivelul UE şi după Brexit.
Pentru Germania pare să primeze problema economică în relaţia cu Rusia, pentru că are nevoie de gaz, dar şi viziunea europeană a Angelei Merkel este una total diferită de viziunea americană. Merkel şi mai nou Macron susţin că Uniunea Europeană trebuie să fie o forţă de sine stătătoare care să concureze cu SUA, China şi Rusia dar acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă toate statele membre trag în aceiaşi direcţie. E greu să vorbeşte de Uniunea Europeană unitară când propui două viteze sau când nu ţi cont de problemele Europei de Est cu Rusia. Germania poate face acorduri echidistante cu Rusia, pot existata tratate care să fie respectate de ambele părţi dar state ca Letonia, Lituania, Estonia, Polonia sau România nu se pot aştepta la tratament corect din partea Rusiei. În acest context, apropierea de Washington devine esenţială.
Astfel, la nivelul Uniunii Europene se creează o nouă falie între Est şi Vest dincolo de cea economică. (Col (R) Florin Gulianu).

Surse bibliografice:
– https://www.profit.ro/stiri/politic/putin-incearca-la-forumul-economic-de-la-sankt-petersburg-sa-atraga-investitori-zguduiti-de-dosare-judiciare-19026328, accesat 07.05.2020,
– adev.ro/ptr4oa, https://adevarul.ro/international/europa/axa-berlin–moscova-devine-clara-washingtonul-isi-cauta-aliati-europa-est-1_5d148d0e892c0bb0c6daa7c2/index.html, accesat 07.05.2020,
– HUNTINGTON, Samuel, Political Order in Changing Societies, Yale University Press, New Haven, 1968; http://projects.iq.harvard.edu/gov2126/files /huntington_political_order_changing_soc.pdf; accesat la data de 07.05.2020,
– http://geopolitics.ro/rusia-si-procesul-de-extindere-al-nato/, accesat 05.05.2020,
– https://www.dw.com/ro/cum-pot-fi-solu%C8%9Bionate-conflictele-armate-din-europa-de-est/a-42901290, accesat în 07.05.2020,
– https://stirileprotv.ro/stiri/international/expert-rus-cu-10-rachete-satan-2-rusia-poate- distruge-intreaga-populatie-a-sua.html, 07.05.2020,
– https://www.aesgs.ro/trecutul-si-perspectiva-unui-conflict-inghetat/,
– http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie accesat 05.05.2020.